Au trecut deja cateva zile de cand am hotarat sa deschid si eu un blog. Ideea nu mi-a venit, trebuie sa recunosc, ci mi-a fost trimisa, sau insuflata cel putin. Vizitez de ceva vreme blogul unui prieten, mai particip si eu cu un comentariu, doua, acolo unde subiectul imi trezeste interesul si astept mereu cu nerabdare raspunsul. Bloggingul nu imi era total necunoscut. In diferite ocazii am mai citit cate ceva din „creatiile” catorva adepti ai unei astfel de activitati. Intotdeauna mi s-a parut interesanta ideea de a-ti expune intr-un oarecare fel ideile si, in acelasi timp, sa inviti lumea sa discute pe marginea acestora. Dar, nu am simtit nicodata nevoia de a-mi crea si eu pagina mea, m-am limitat la a fi o parte din lumea aia, care comenta subiectele propuse de altii.
Din pacate nu sunt multi cei care indraznesc sa comenteze, desi sunt destui cei care citesc. E trist. Si nu spun asta ca sa provoc vreun sentiment anume. Nu vreau ca primul comentariu pe care il voi citi sub ceea ce voi publica sa fie un produs al compasiunii. E trist ca lumea isi pastreaza opiniile. Si asta nu se intampla numai atunci cand e vorba de bloguri. Se intampla in viata „reala”, acolo unde opinia noastra conteaza mult mai mult decat comentariile scrise sub „creatiile” unuia, sau altuia.
Asadar am deschis acest blog cu un scop anume, numai ca am uitat care era ala :-)). Asta va fi munca mea pe acest site, sa regasesc scopul, sa ma reintorc la ideea originala, sau, pur si simplu sa am un loc unde sa-mi adun ideile, ca pe urma, luate in ansamblu, toate sa creeze o imagine. Ma voi stradui ca imaginea redata sa ma reprezinte cat mai bine posibil.
Am comis si o greseala. Am vorbit despre intentia asta inainte de a avea ceva concret. Nu e bine sa deschizi gura inainte de a avea ceva de spus, nu? Asa cum scriam si in blogul prietenului care m-a molipsit, noruego, nu imi place sa ma stiu asteptat. Stiu ca am creat starea asta si sincer, mi se intampla adesea ca din aceasta cauza sa-mi fie teama. Teama de a nu ma ridica la nivelul asteptarilor. Si spun asta mai ales pentru ca inca ma consider o persoana care isi cunoaste propriile limite si stiu ca nu sunt un geniu, nici al literaturii, nici al comunicarii. Cunoscandu-ma atat de bine pe mine insumi, mai stiu ca atunci cand am o idee nu o pot pastra numai pentru mine, iar atunci cand am o opinie explodez daca o pastrez. Am spus si voi spune intotdeauna lucrurilor pe nume. Faptul ca spun intotdeauna ce gandesc nu inseamna ca totul este bine gandit. Vedeti, aici am sansa de a-mi da seama daca nu cumva parerea mea despre mine e putin deplasata. Oricum, un lucru pe care l-am invatat de la viata e ca oricat te-ai stradui sa arati lumii cum esti, intotdeauna sa va trezi cineva care sa incerece sa iti demonstreze ca esti exact pe dos. Daca e unul singur... e nesemificativ. Daca sunt mai multi insa... revizuirea personalitatii devine obligatorie.
Apoi sinceritatea... Despre sinceritate as vrea sa vorbesc mai tarziu. Inca nu sunt sigur ca e bine sa fii sincer intotdeauna, dar, daca imi este ingaduit paradoxul, nu suport minciuna. Si una, si alta iti aduc probleme mai devreme sau mai tarziu.
Cam asta ar fi o scurta prezentare. Sau un prolog. Restul... va veni. E nevoie insa si de timp, timp pe care sper sa il gasesc.
