...și băieții plâng, nu-i așa? Frumoasă melodie a trupei Holograf, dar nu vreau să vorbesc acum despre muzică. Poate o voi face cândva, muzica e una dintre pasiunile mele, sau, hai să zicem hobby, pasiunea implică ceva mai mult decât ceea ce am făcut eu în această privință. Voi vorbi despre fotbal, a doua religie a țării în care trăiesc.
Și acest articol, ca și precedentul, are la bază același subiect și anume încercarea prin care trece echipa mea de suflet, F.C.BARCELONA, alături de jucătorul său Eric Abidal care a fost operat joi în urma descoperirii unei tumori hepatice. Toate comunicatele de presă, atât cele date de biroul de presă al Barcelonei, cât și cele oferite de medici, indică același lucru, operația s-a încheiat cu succes, iar jucătorul va putea reveni pe teren la începutul sezonului următor. Este o veste bună pentru echipă și suporteri având în vedere că Abidal, prin evoluțiile și randamentul demonstrate și îmbunătățite de la meci la meci, și-a cîștigat un loc extrem de important în lotul catalan.
După un scurt buletin informativ revin la ideea principală ce m-a determinat să scriu aceste rânduri.
Sâmbătă, 19 martie, ora 20. Începe meciul. Barcelona joacă acasă meciul cu numărul 29 din campionatul spaniol împotriva lui Getafe. Nimic din ce se întâmplă în primele minute nu anunță ceva special, nici chiar golul din minutul 17, meciurile Barcelonei au devenit un fel de rutină. Totuși se intâmplă ceva... Tabela electronică marchează trecerea minutelor, se ajunge la cel de-al 22-lea când, fără să îmi dau seama, încep a mă trece fiori. Unul câte unul, cei 78.000 de spectatori prezenți se ridică și aplaudă. Nu era nicio fază importantă, nu în acel meci, în schimb era în inima suporterilor adevărați. Era încă o demonstrație de sprijin și dragoste pe care aceștia o puteau face pentru Abidal. Pentru el erau aplauzele, pentru numărul 22 din lotul Barcelonei.
Poate reacția mea a fost exagerată, dar am plâns. Nu era nimeni lângă mine să mă vadă, deci nu intenționam să impresionez pe nimeni, cel impresionat eram eu. A fost unul dintre momentele în care s-a dovedit că fotbalul merită trăit, că te poate face să uiți de rivalitate, de competiție, de interese... , că în fotbal există oameni. Momente ca cel despre care vă vorbesc mă fac să mă simt mândru că am ales să fiu suporter al acestei echipe.
Nu vreau să fac acum o comparație cu fotbalul românesc. Chiar nu mi-aș dori să trebuiască să compar, nu în asemenea situații. Dar nu pot să nu mă întreb... oare la noi ar fi la fel?
