Ha ha ha, Martin Luther
King avea vise mărețe, eu am visat ceva mai mic. Am visat că a
venit circul la noi în sat. Nu e prima oară când vine, se întâmplă
să se oprească pe la noi cam o dată la patru ani și de fiecare
dată când vine pare a fi tot mai profesionist. Știți cum se
întâmplă când vine circul, se lipesc afișe colorate pe toți
stâlpii și pe la toate colțurile, ba mai circulă și ”caravana”
trâmbițând prin megafoane programul. Prețul nu, la circul de la
noi din sat se intră gratis dar se plătește pe urmă, în rate, în
timp. În bani, totul se plătește cu bani, dar la noi e cooperativă,
punem toți bani la o grămadă pe care mai apoi o împart mai marii
circului, uneori cu mai mult cuget, alteori cu mai puțin.
Așa cum am spus, e
profesionist deja circul nostru, are de toate. Am văzut leii,
aparent fioroși, dar care dacă sunt bine dresați își execută
numărul perfect. Se spune că în sălbăticie ei sunt regii, pe ei
îi respectă (și urmează?) restul animalelor. Ce ironie, tocmai
regele animalelor să fie închis într-o cușcă și să execute
numere la comandă. Dar... așa-i la circ.
Am văzut și câini.
Ăștia sunt mai ciudați, latră mult din spatele cortinei, dar când
aceasta se ridică și se văd în lumina reflectoarelor sunt niște
drăgălași. Aproape că i-ai lua acasă de frumoși ce sunt, dar nu
poți, aparțin circului.
Au și dresaj de gâște.
Mă rog, dresaj cred că e mult spus, la cât de mic e creierul unei
gâște nu cred că poate fi dresată. În schimb, poate fi educată
dacă educația începe timpuriu și are la bază elementul cheie,
grăuntele. Știm cu toții că gâștele merg în cârd acolo unde e
rost de păpică. De obicei, la orice circ, gâștele sunt de
umplutură, stau în ring doar până când adevărații protagoniști
își pregătesc numerele.
Abia acum începe
adevăratul spectacol. Există public care a venit special pentru ei,
profesioniștii, deși nu se manifestă. Nici nu aplaudă, nici nu
fluieră, doar stă și privește. Cred că acești oameni nu știu
că taxa o vor plăti la fel ca restul spectatorilor, că nu vor
beneficia de nicio reducere doar pentru faptul că au stat cuminți.
Văzând diversitatea
spectacolului și numărul actorilor îți vine să crezi (sau să
speri) că își merită banii. Bani pe care încă nu i-ai plătit,
amintește-ți, ce plătești tu acum e spectacolul de data trecută.
Tu știi dacă a meritat... Văd maestrul circar adresându-se
publicului și încercând să spună că ceea ce va urma e
nemaivăzut, nemaiîntâlnit, magnific, fantastic, mirobolant. Dar nu
prea reușește, specialiștii se antrenează de patru ani pentru
acest moment, nu mai au răbdare ca maestrul să își termine
prezentarea și încep reprezentația. Toți odată, să nu cumva să
ramână vreunul în afara programului.
Publicul e derutat, nu
mai știe la care să privească cu mai multă atenție. Sunt acolo,
în îngrămădeala aia, trapeziști care zboară de la o platformă
la alta în câteva secunde fără a se asigura dacă frânghia
trapezului e bine legată sau dacă cei care ar trebui să țină de
plasa de siguranță în caz de cădere mai sunt la post. Se pot
vedea fakiri care sunt în stare să calce pe cuie, să înghită
săbii și să stingă cu gura mingi de foc. Contorsionoiști care
par a nu avea coloană vertebrală. Prestidigitatori care știu mereu
să profite de momentele de nebăgare de seamă pentru a-și atinge
scopul. Iluzioniști care fac cunoscutele jocuri de cărți, cărți
care de fiecare dată au două fețe dar ni se arată numai una. Tot
ei, iluzioniștii, mai scot din când în când din pălărie câte
un porumbel căruia noi, publicul, îi urmărim zborul, îndepărtând
astfel privirea de la acțiunile importante care se petrec pe scenă.
Am auzit că există un
număr chiar și cu omul invizibil. Eu nu l-am văzut. În schimb am
văzut clovni, câțiva. De obicei clovnii fac glume între ei, se
prefac că se bat, se ceartă, își fură scaunul unul altuia, se
stropesc cu apă (sper), orice numai pentru a face publicul să îi
aplaude. Se mai întâmplă uneori ca din greșeală, sau nu, câte-un
clovn să mai stropească și publicul, iar publicul, dacă înțelege
că și asta formează parte din spectacol, nu trebuie să se supere.
Clovnii sunt acele persoane deghizate despre care se spune că nu se
știe niciodată dacă râd sau plâng. Ei nu vor fi niciodată
protagoniști, nu vor semna niciodată autografe pentru că nimeni nu
îi cunoaște cu adevărat. Nimeni nu știe cum îi cheamă, ei au
doar nume de scenă și astea, de regulă, caraghioase.
Știți ce nu prea am
văzut la circul de la noi din sat? Funambuli. Acei oameni care merg
pe sârmă și, oricât de subțire ar părea a fi aceasta, reușesc
să-și păstreze echilibrul până la capăt.
M-am trezit din vis. Ce
ușurare! Sunt atât de departe de satul nostru încât, chiar de ar fi circ la noi în sat, aici unde
sunt nu se aude muzica. Muzica aia asurzitoare a circului nu se aude,
nu. Totuși, ce vis am avut, părea atât de real. Era cu un circ al
cărui nume nu mi-l amintesc. O să îi pun eu unul. ”Le cirque du
soleil” e înregistrat deja, eu o să îi spun
LE CIRQUE DE LA LUNE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu